Acasa |  Despre proiect |  Intreba |  Contacte

• Ce este UE
• Istoric
• Institutii
• Politici

• Esenta
• Planurile de Actiuni
• Instrumentul European

• Istoric
• Instrumente de colaborare
• Planul de Actiuni RM/UE
• Implementarea
• Monitorizarea

Peste citi ani se va integra R. Moldova in UE ?

5 ani
10 ani
20 ani
50 ani
nu se va integra niciodata

Etapele istorice ale Integarii Europene

Etapa 3. De la CEE si pana la Actul Unic European (AUE)

Scurta perioada de dezvoltare prezentata pāna acum a permis sa recunoastem o trasatura centrala a procesului de integrare, care īl marcheaza ca nici un altul, si anume, tensiunea permanenta dintre entitati supranationale precum CECO si tendintele, mai degraba interstatale, asa cum le gasim īn Tratatele CEE, unde s-a putut constata un transfer al competentelor de la nivelul organelor supranationale la cel al statelor membre. Aceasta tensiune poate fi regasita si īn perioada pe care o vom analiza aici, si anume perioada de la īnfiintarea CEE si pāna la prima mare modificare a Tratatului, asa-numitul Act Unic European (AUE), din anul 1987.

Cea de-a doua situatie de tensiune, caracteristica nu doar pentru perioada dintre CEE si AUE, ci chiar si pentru zilele noastre, este cea dintre elementele extindere si aprofundare. Tendintele supranationale manifestate īn aceasta perioada:

1. crearea unor institutii comune pentru cele trei Comunitati pre-existente, si anume pentru CEEA, CECO si CEE, prin asa numitul Tratat de Fuziune, ratificat īn anul 1965 si care a intrat īn vigoare īn anul 1967;
2. īnlocuirea contributiilor financiare ale statelor membre prin alocarea de mijloace proprii Comunitatii, prin decizia Consiliului din anul 1970;
3. instituirea Curtii Europene de Conturi, precum si alocarea unei mai mari puteri bugetare Parlamentului European prin asa numitul "Tratat de la Bruxelles" din anul 1975;
4. introducerea sistemului de alegeri directe pentru Parlamentul European, din anul statele membre īn anul 1978. Primele alegeri directe au avut loc īn anul 1979.

Acestea au fost rezultatele formale, clare, care indicau o tendinta de dezvoltare supranationala.

Tote organizatiile - atat internationale, cat si europene - mentionate mai sus, aveau in comun faptul ca luau forme pur interstatale de cooperare — chiar daca, in ceea ce priveste Consiliul Europei, la congresul de la Haga au fost emise, de catre asa-numitii "federalisti", revendicari cu mult mai extensive —. Aparatorii ideii unui stat federal european, adica cei care sustineau o forma mult mai intensiva de cooperare, au incercat asadar sa obtina, macar in anumite domenii, un mai mare grad de integrare, nutrind speranta ca astfel se va ajunge la o extindere progresiva a domeniilor de cooperare.

Din partea Frantei au fost oferite premisele concrete in sensul acestei strategii, care, in plus, venea sa raspunda anumitor interese nationale: cooperarea la nivelul industriei carbunelui si a otelului. Aceasta forma de cooperare urma sa monitorizeze tendintele de dezvoltare din industria grea germana, dar urmarea, in aceeasi masura, sa incurajeze procesul de impacare dintre statul francez si cel german. Astfel, in mai 1950, ministrul francez de externe, Robert Schuman, a prezentat un plan pentru crearea unei autoritati pentru controlul productiei de carbune si otel pe teritoriile Republicii Federale Germane si ale Frantei, asa numitul "Plan Schuman".

La numai o luna dupa prezentarea acestui plan a fost convocata o conferinta interguvernamentala, care urma sa dezbata pe acest subiect, iar la scurt timp dupa aceea, in aprilie 1951, Tratatul CECO a fost semnat la Paris de catre reprezentantii Frantei, ai Republicii Federale Germania, ai Italiei, Belgiei, Luxemburgului si Olandei.

Astfel au fost puse bazele unei organizatii cu totul noi, iar acest lucru din doua motive: aici era vorba nu doar de o zona de liber schimb, ci si de impunerea unei piete comune, un domeniu extrem de important la acea vreme. Statele membre au renuntat in mare masura la principiul de suveranitate, in favoarea aderarii la noile institutii supranationale.

Structura institutionala consta din patru institutii centrale: asa numita Inalta Autoritate, cu noua membri care urmau sa-si execute sarcinile intr-un mod independent de statele membre. Competentele acestei autoritati, conferite prin Tratat, erau foarte cuprinzatoare, printre acestea numarandu-se interzicerea acordarii de subventii sau, in anumite conditii, controlul preturilor. Deciziile Inaltei Autoritati in aceste domenii urmau a fi valabile si obligatorii in toate statele membre!

Un factor de influenta si mai important a fost instituirea Curtii Europene de Justitie (CEJ). Printr-o serie de decizii inovatoare, Tratatul CEE, care īn forma sa initiala purta clare trasaturi interstatale, a fost modificat īntr-un mod fundamental, acesta fiind prevazut cu elementele unei Constitutii functionale.

Astfel s-a impus, printre altele, principiul aplicarii directe a dreptului CE. CEJ a instituit, īn plus, si principiul suprematiei dreptului comunitar asupra dreptului national, iar curtile de justitie nationale au fost incluse, printr-o strategie extrem de iscusita, īn jurisprudenta CE, ele fiind īncurajate sa se adreseze CEJ īn cazul īn care au nelamuriri cu privire la dreptul CE. Astfel, prin crearea CEJ, a fost instituit un sistem juridic, asemanator celor din cadrul sistemelor nationale, dar care depasea tot ceea ce era cunoscut la acea vreme īn ceea ce priveste relatiile interstatale. Acest sistem a devenit trasatura definitorie si cea mai importanta a unicitatii CEE.

Īn fine, trebuie sa mai amintim si un alt element deosebit de important, si anume faptul ca rānd pe rānd si mai ales īncepānd cu anii optzeci, tot mai multe domenii politice intra īn sfera colaborarii din cadrul CE. Prin urmare, AUE a stabilit doar īn scris ceea ce se practica īnca cu mult īnainte. Am putea crede īn acest moment ca CE s-a dezvoltat īn mod clar īn directia unei supranationalitati sporite. Faptul ca lucrurile nu au stat tocmai asa, o va arata felul īn care au evoluat lucrurile catre interstatalitate.

Sa īncepem asadar cu asa-numitul Compromis de la Luxemburg de la īnceputul anului 1966. Initial, Consiliul Ministrilor, organul central al CEE, urma sa treaca, conform Tratatului, la data de 1.1.1966 de la votul īn unanimitate la votul majoritar. Guvernul francez condus de De Gaulle a respins aceasta schimbare. Cānd, la mijlocul anului 1965, nu s-a ajuns la nici un acord īn ceea ce privea controversatul buget agricol, Franta si-a retras reprezentantul din Consiliu, cu scopul de a īmpiedica luarea oricarei decizii. Aceasta "politica a scaunului gol" a reprezentat prima mare criza a CEE.

Aceasta criza s-a īncheiat īn ianuarie 1966 prin mai sus amintitul "Compromis de la Luxemburg". Prin acesta, statele membre au hotarāt sa renunte la decizia majoritara, atunci cānd sunt lezate interesele vitale ale unei tari. De facto, acesta a fost motivul din cauza caruia s-a ramas īn continuare la principiul unanimitatii, asa cum se īntāmpla si īn cazul formelor traditionale de cooperare interstatala. Acest fapt a reprezentat un clivaj clar īn istoria procesului de integrare.

Īnca o data, īn favoarea argumentului interstatal, īn anul 1969 a fost instituita o entitate de coordonare a statelor membre īn ceea ce privea politica externa – asa numita Cooperare Politica Europeana (CPE). Aceasta a reprezentat, printre altele, o reactie la extinderea care inclusese Danemarca, Irlanda si Marea Britanie, CE dezvoltāndu-se astfel din ce īn ce īntr-un organism de marime internationala. Important este faptul ca CPE a avut loc īn afara cadrului CE si, la īnceput, īn mod constient fara nici o legatura cu acesta, mentinānd principiul decizional al unanimitatii - asa cum se obisnuia īn toate relatiile normale internationale.

Ajungem astfel la cel de-al doilea element de tensiune – extindere versus aprofundare. Extinderea Comunitatii īn perioada dintre CEE si AUE a decurs īn trei etape.

1. extinderea spre nord, cu includerea Danemarcei, Irlandei si a Marii Britanii (1973)
2. extinderea spre sud (I), cu includerea Greciei (1981)
3. extinderea spre sud (II), cu includerea Spaniei si Portugaliei (1986).

Comunitatea si-a dublat astfel īn mai putin de 20 de ani numarul initial de membri, fapt care a condus la o serie de consecinte importante. Mai īntāi trebuie īnsa sa constatam ca valurile de extindere au presupus īntotdeauna si aprofundarea cooperarii. Bunaoara, valul de extindere din 1973 a oferit impulsuri importante īn vederea constituirii CPE, iar extinderile catre sud au īncurajat, printre altele, instituirea si dezvoltarea politicilor regionale.


Continuare ...